Mi`e dor...

mi-e tare dor de vara … mi-e dor sa ma asez la umbra unui copac si sa citesc o carte buna … mi-e dor sa-mi ascund trupul in iarba mangaiata de razele soarelui … mi-e dor sa merg descult,iar pamantul sa-mi gadile talpile … mi-e dor de parfumul trandafirilor pe care i-as putea privi fara sa obosesc … mi-e dor sa ma catar prin copaci dupa cirese … mi-e dor de o ploaie calda de vara care sa imi limpezeasca gandurile … mi-e dor de noptile de vara in care amintirile nu dureau …

mi-e un dor nespus …

:|

chiar si atunci cand nu poti merge mai departe , trebuie sa mergi…

Ea (se) intreaba

Ma intreb de ce viata e atat de nedreapta uneori, de ce avem atat de multe probleme , de ce trebuie sa adormim si sa ne trezim ingrijorati in legatura cu ceea ce avem de facut , de ce suntem atat de stresati , de ce viata a devenit pentru unii dintre noi , o adevarata povara. Daca avem o singura viata aici, pe Pamant , de ce nu o putem trai linistiti? Nu am pretentia sa fie totul numai “lapte si miere” , pentru ca in felul acesta existenta noastra ar fi una monotona , dar parca e mult prea multa suferinta , tristete , deznadejde pe lumea asta.

Las` ca o sa fie bine!

“Las` ca o sa fie bine!” – sunt cuvintele pe care le aud cel mai des in ultima perioada , si chiar eu am inceput sa le spun aproape din reflex.

O discutie de aseara cu una dintre prietenele mele , m-a facut sa reflectez putin mai mult asupra acestor vorbe,caci, desi ne-am straduit sa ne consolam ,sa ne incurajam reciproc , tot ce am putut spune a fost “Las` ca o sa fie bine !” Si astfel mi-am dat seama ca ceea ce faceam noi era doar sa ne amagim…sa ne amagim pe noi insane.

Fie ca vrem sa recunoastem sau nu , tristul adevar este ca ne place sa ne fie gadilat auzul cu aceste vorbe , chiar daca in fond totul va fi un dezastru , iar acest lucru o stim atat noi , cat si ceilalti.

.

am obosit sa sper ca viata imi va zambi si mie,

am obosit sa cred ca te vei schimba,

am obosit sa traiesc cu teama in permanenta,

am obosit sa plang…

Lost

Am din nou unul dintre acele momente in care am sentimentul ca ma pierd. Nu ma mai recunosc,nu mai stiu ce imi doresc cu adevarat de la viata.Ma simt straina de persoanele dragi mie,de obiectele personale,de locul in care m-am nascut si am crescut.

In astfel de clipe, totul capata o alta culoare pentru mine…lucrurile care inainte aveau o mare insemnatate,acum sunt lipsite de valoare , iar ceea ce se intampla in jurul meu pare sa nu ma mai atinga cu nimic, si cu toate acestea ma simt in cadere libera.

As vrea doar sa plec undeva departe…intr-un loc unde sa ma pot intinde pe iarba , sa privesc cerul si sa respir…

... din seria " I wish things were different..."

Ma intreb cum e sa nu iti pese de ceea ce se intampla in jurul tau… sau cel putin nu atat de mult.

Cum e sa nu doara privirile celorlalti…cum e sa nu faci un pas inapoi,pentru a lasa pe altcineva sa treaca … cum e oare sa nu te simti inferior altuia…cum e sa nu cunosti teama…cum este sa fii tu insati/insuti chiar daca ceilalti nu te lasa?