duminică, 22 mai 2011

Mi`e dor...

mi-e tare dor de vara … mi-e dor sa ma asez la umbra unui copac si sa citesc o carte buna … mi-e dor sa-mi ascund trupul in iarba mangaiata de razele soarelui … mi-e dor sa merg descult,iar pamantul sa-mi gadile talpile … mi-e dor de parfumul trandafirilor pe care i-as putea privi fara sa obosesc … mi-e dor sa ma catar prin copaci dupa cirese … mi-e dor de o ploaie calda de vara care sa imi limpezeasca gandurile … mi-e dor de noptile de vara in care amintirile nu dureau …

mi-e un dor nespus …

:|

chiar si atunci cand nu poti merge mai departe , trebuie sa mergi…

Ea (se) intreaba

Ma intreb de ce viata e atat de nedreapta uneori, de ce avem atat de multe probleme , de ce trebuie sa adormim si sa ne trezim ingrijorati in legatura cu ceea ce avem de facut , de ce suntem atat de stresati , de ce viata a devenit pentru unii dintre noi , o adevarata povara. Daca avem o singura viata aici, pe Pamant , de ce nu o putem trai linistiti? Nu am pretentia sa fie totul numai “lapte si miere” , pentru ca in felul acesta existenta noastra ar fi una monotona , dar parca e mult prea multa suferinta , tristete , deznadejde pe lumea asta.

Las` ca o sa fie bine!

“Las` ca o sa fie bine!” – sunt cuvintele pe care le aud cel mai des in ultima perioada , si chiar eu am inceput sa le spun aproape din reflex.

O discutie de aseara cu una dintre prietenele mele , m-a facut sa reflectez putin mai mult asupra acestor vorbe,caci, desi ne-am straduit sa ne consolam ,sa ne incurajam reciproc , tot ce am putut spune a fost “Las` ca o sa fie bine !” Si astfel mi-am dat seama ca ceea ce faceam noi era doar sa ne amagim…sa ne amagim pe noi insane.

Fie ca vrem sa recunoastem sau nu , tristul adevar este ca ne place sa ne fie gadilat auzul cu aceste vorbe , chiar daca in fond totul va fi un dezastru , iar acest lucru o stim atat noi , cat si ceilalti.

.

am obosit sa sper ca viata imi va zambi si mie,

am obosit sa cred ca te vei schimba,

am obosit sa traiesc cu teama in permanenta,

am obosit sa plang…

Lost

Am din nou unul dintre acele momente in care am sentimentul ca ma pierd. Nu ma mai recunosc,nu mai stiu ce imi doresc cu adevarat de la viata.Ma simt straina de persoanele dragi mie,de obiectele personale,de locul in care m-am nascut si am crescut.

In astfel de clipe, totul capata o alta culoare pentru mine…lucrurile care inainte aveau o mare insemnatate,acum sunt lipsite de valoare , iar ceea ce se intampla in jurul meu pare sa nu ma mai atinga cu nimic, si cu toate acestea ma simt in cadere libera.

As vrea doar sa plec undeva departe…intr-un loc unde sa ma pot intinde pe iarba , sa privesc cerul si sa respir…

... din seria " I wish things were different..."

Ma intreb cum e sa nu iti pese de ceea ce se intampla in jurul tau… sau cel putin nu atat de mult.

Cum e sa nu doara privirile celorlalti…cum e sa nu faci un pas inapoi,pentru a lasa pe altcineva sa treaca … cum e oare sa nu te simti inferior altuia…cum e sa nu cunosti teama…cum este sa fii tu insati/insuti chiar daca ceilalti nu te lasa?

Pentru ca suntem oameni...

intotdeauna mi-a placut sa fiu inconjurata de oameni. inca din copilarie adoram sa vorbesc cu oamenii , fie ca era vorba despre cei apropiati mie , fie ca era vorba de persoane necunoscute si in ciuda faptului ca am crescut , aceasta placere a ramas , putand spune chiar ca s-a intensificat oarecum. oricat de ciudat ar fi pentru unii , imi place sa privesc oamenii pe strada si nu numai , sa le analizez gesturile , vorbele , incerc sa vad in care ma regasesc si de la care pot invata ceva nou , doar ca acum intervine bizarul , caci se pare ca resping ceea ce imi place sau sunt respinsa de ceea ce imi place .

de vreo 2-3 ani incoace intalnesc tot felul de oameni , unii mai frumosi,altii mai urati , mai intelegenti sau mai putin , mai ciudatei sau nu , oameni de care m-am atasat , pe care i-am indragit , pe care i-am respectat pentru ceea ce sunt si cum sunt , persoane carora le-am impartasit o parte din viata mea , insa treptat am observat cum relatiile dintre noi s-au schimbat si ma intrebam de ce…care era cauza : eu sau ei. pana acum obisnuiam sa cred ca eu sunt responsabila pentru toate acestea , dar dupa anumite intamplari recente , mi-am dat seama ca nu e asa. concluzia: suntem oameni si prin urmare nu suntem perfecti .

Here comes the flood again...

E din nou unul din acele momente in care as vrea sa ma rafuiesc cu viata , sa-i cer explicatii pentru starea mea , sa o judec si o pedepsesc cu asprime , dar in acelasi timp imi dau seama ca nu viata , soarta e de vina pentru ceea ce simt si ce traiesc , ci eu insami .

Am ajuns la concluzia ca viata e frumoasa , chiar foarte frumoasa , atat timp cat stii sa o traiesti asa cum trebuie , sa te bucuri de fiecare clipa si sa faci din o zi cu nori una cu soare . Eu insa nu am reusit sa fac asta , ci cu fiecare zi ce a trecut , m-am afundat din ce in ce mai mult in propria tristete … am incercat sa-mi ascund frustrarile , aruncand mereu vina pe ceva sau pe cineva , desi eram constienta ca singurul vinovat eram si sunt in continuare eu .

Acum regret caci imi dau seama ca am comis doua mari greseli : una pentru ca am invinuit pe nedrept si alta pentru ca am ratat atatea lucruri frumoase , ca am dat cu piciorul unor oportunitati pe care nu cred ca le voi mai avea vreodata. Nu am stiut sa traiesc din plin , sa-mi savurez adolescenta alaturi de prieteni , de colegi … nu am facut-o uneori poate din teama de necunoscut , alteori pentru ca am simtit ca nu sunt compatibila, pentru ca m-am considerat a fi mereu pe o treapta inferioara celorlalti si mi-a fost frica de opiniile lor sau pentru ca nu am avut curajul de a-mi impune punctul de vedere . Am sentimentul ca am pierdut ceva din mine , ca ceva a ramas undeva in urma si nu-l voi mai putea recupera niciodata , dar ce e mai rau e ca pe viitor voi proceda exact la fel , caci nu gasesc acea putere pentru a ma trezi din aceasta realitate de cosmar care ma macina , care ma indeparteaza de oameni si care ma impiedica sa traiesc asa cum imi doresc .

“No one is to blame

As natural as the rain that falls

Here comes the Flood again.”